pentru puterea de a intelege

Karl Rosenkranz şi ”Estetica urâtului”


În cartea lui Rosenkranz, ”O estetică a urâtului”, găsim un capitol dedicat Dezgustătorului, printre a cărui subcapitole se numără şi ”Ceea ce este mort şi gol”, dar şi ”Caricatura”. Astfel:
1. Ceea ce este mort şi gol. Ceea ce este mort nu este neapărat urât; moartea omului poate avea, ca urmare, înfrumuseţarea trăsăturilor. La vechii greci, exista, însă, o deosebire între necesitatea de a muri şi moartea însăşi. Prima era înfăţişată ca o femeie îngrozitoare, pe când cea de a doua era înfăţişată ca un geniu cutezător, un frate al somnului. În arta creştină, viaţa adevărată era mijlocită de o moarte dreaptă. Astfel, tipologia lui Isus, ce apare murind sau mort, trebuie să fie redată printr-o trăsătură triumfătoare, ce transcende moartea. Ochii Mântuitorului mort trebuie reprezentaţi ca şi cum se vor redeschide, buzele palide ca şi cum se vor anima din nou.
Moartea, ca un schelet cu coasă, nu este totuşi urâtă. Scheletul uman este frumos. Doar reprezentările întunecimii morţii, Judecata de Apoi, sunt cele ce îi asociază haloul de groază. În raport cu viaţa înfloritoare, e adevărat că scheletul ni se pare urât. În contrast cu un peisaj în care rândunica ciripeşte, copiii zburdă veseli pe câmpia verde, viaţa se savurează pe sine sub un cer senin, imaginea unui salon de spital în care se aud gemete este extrem de urâtă. O ilustrare a acestei categorii a Dezgustătorului poate fi reprezentată de lucrări ale artistei mexicane Frida Kahlo:

2. Caricatura. Caricatura constituie punctul culminant în configurarea urâtului. Lipsa de formă, ordinarul, dezgustătorul, pot genera, prin autoanihilare, acea realitate imposibilă, deci şi comicul. În caricatură, îngemănări contradictorii precum putere anemică, maiestate brutală, nimicnicire sublimă sunt posibile. De asemenea, există o exagerare a momentului unei configuraţii până la diformitate. Însă exagerării trebuie să asociem conceptul de disproporţie, dezacordul între momentul unei configuraţii şi totalitatea ei, o anulare a unităţii care ar fi trebuit să fie proprie configuraţiei respective. Când o parte a întregului iese în evidenţă, anulând proporţiile normale, atunci există o dislocare şi dezechilibrare a întregului. Exagerarea care deformează întreaga configurare trebuie, ca forţă dinamică, să pună în dificultate totalitatea acesteia.
Există o dublă modalitate a desfigurării:
uzurparea. Ridică un fenomen într-o formă mai înaltă decât cea care i s-ar cuveni conform esenţei sale; împinge o existenţă la acea contradicţie de a voi să pară mai mult decât îi permite propria-i fiinţă;
degradarea. Coboară un fenomen într-o formă inferioară celei care ar trebui să-i revină în mod firesc; aruncă o existenţă în contradicţia de a se complace într-o sferă pe care, din perspectiva punctului ei de vedere, a depăşit-o deja.
Natura nu produce caricaturi. Când realitatea naturii nu corespunde esenţei, putem spune că ia naştere urâtul. Putem spune, în glumă, că maimuţa e o caricatură a omului, însă maimuţa nu e un om degenerat şi nici nu putem scrie o satiră a adresa ei. Putem, totuşi, spune despre un cretin că ar fi o caricatură a omului, deoarece este om şi, totuşi, prin manifestări, a decăzut în animalitate.
Caricatura trebuie să reprezinte ideea sub forma lipsei de idei. Caricatura trebuie să fie contrastul adevăratei frumuseţi, ce-şi află justificarea în sine însăşi şi e saturată de armonia propriilor forme. Caricatura poate portretiza, simboliza, idealiza, portretizarea aparţinând caricaturii personificate ce ia naştere din satira îndreptată împotriva unui singur individ.
Răul oferă posibilitatea trecerii la caricatură, deoarece include în sine reflectarea conţinutului şi formei în opusul lor. Reprezentarea diavolului este reprezentarea caricaturii absolute deoarece el e minciuna, ca şi distrugere fictivă a adevărului; urâtul, ca distrugere pozitivă a frumosului. Caricatura poate asimila toate formele urâtului, dar şi ele ale frumosului.
Un exemplu de caricatură a unei gheişe japoneze: