Într-un moment de inspiraţie, scriu despre etica în provincie. E o etică prea greoaie, funcţionează anapoda. E greşit proiectată, scârţâie, miroase a tutun şi a parfum de proastă calitate. Vorbeşte prea mult şi prost. Dar se pretinde adevărată, sub aspect de Adevăr şi Inocenţă. E o etică foarte caraghioasă, mai mult de ordin religios. Din fericire, Noile etici aduc cu ele un vânt al schimbării, se interesează puţin şi de relaţia omului cu mediul, cu profesia, şi încearcă, chiar, să demaşte această etică oribilă. O etică aflată în stare de putrefacţie. O etică ce se vrea, ascunsă în spatele unor noţiuni precum Binefacere, Responsabilitate, o copie a adevăratei Etici.
Într-o lume provincială, o lume aflată în pragul decadenţei, etica e o etică răsturnată. Percepem ca fiind Bine ceea ce ne face să ne simţim aşa cum am vrea, de fapt, să ne simţim. Căutăm sprijin şi alinare în cuvinte frumoase şi în oameni care ne fac să ne simţim frumoşi. Căutăm binele acolo unde răul se învăluie cu aparenţa lui, căutăm frumosul acolo unde se află doar Kitsch. Căutăm onoarea acolo unde se află doar răul.
Nu mai suntem în stare să vedem realitatea. De aceea inventăm etici, care să ne protejeze de oarecare pericole. Suntem etici în măsura în care ceilalţi ne sunt folositori. Devenim mijloace, aşa cum alţii devin mijloace, pentru fericire. Etica provincială e falsă. La fel ca şi oamenii de provincie, oameni care pretind că sunt amabili, drăguţi, politicoşi, dar care urmăresc scopuri bine definite. Iar aceste scopuri nu sunt oamenii.
Ştiu, ar cam fi fost vremea să mă maturizez şi să îmi dau seama că nu există principii, în ceea ce priveşte comportamentul oamenilor, în anumite situaţii…Felul în care oamenii reacţionează, cuvintele pe care şi le adresează unii altora întrec orice imaginaţie şi orice educaţie, oricât de riguroasă ar părea, păleşte în faţa impulsurilor şi emoţiilor. Eu aş pune aceste ieşiri, deocamdată, pe seama primăverii…
Deunăzi, am asistat pe grupul meu de colegi la nişte discuţii, pe care n-aş fi vrut să le citesc, Felul în care oamenii pot jigni alţi oameni, aparent fără voia lor, e de-a dreptul sinistru. Şi atunci mă întreb: e , oare, posibil, să ne stăpânim, astfel încât acţiunea noastră să nu rănească pe cei din jur? E, oare, posibil, să vedem în celălalt un alt Eu, să descoperim în celălalt o relaţie care ne poate purta către adevărata percepere a chipului lui Dumnezeu? Poate faţa celuilalt să devină mijloc de descoperire a bucuriei? Eu trăiesc o dilemă: cum se face că la Facultate, cea de Filosofie, pe care o urmez în prezent, ne sunt prezentate atâtea lucruri frumoase, care nu se pot pune în practică? Sunt, oare, inutile? Cum pot pune în practică ceea ce Levinas afirmă prin acea „responsabilitate”, când ştiu că, oricât de responsabil aş pentru celălalt, Tu-ul va continua să mă rănească, indiferent la ceea ce simt eu?
Sunt emoţii, sub forma unor dezamăgiri. Care continuă să se aadâncească…..
ION ALEX.ANGHELUŞ
Misiune
Lui Méliusz József
Să scriem pe pietre despre
durerile imaginare. Cele mai grele.
Necuprinse în texte sacre. Imprimate
totuşi pe pielea cailor roibi, pe
potecile de aer, pe unde se plimbă
poeţii în căutarea spaţiului pur:
viitorul.
Cresc ierburi pe filele acestea…
Propoziţii şi fraze se topesc
fumegând:
- Eu trebuie să duc cu mine
toate durerile imaginare, fără de
care oamenii ar rămâne pustii,
trasaţi drept, după un proiect
absolut.
Eu trebuie să înviez oamenii!
LAUTREAMONT III
[fragment]
Lui Nicolae Turtureanu
Te ascultăm cu sufletul la gură, numărând
schelete la marginea apelor. Laguna e
înţesată de oase. Câteva milenii s-au topit
aici lângă corăbii şi piroge insolite.
Amurgul cade apatic în ape. Se închide
ochiul ruginit peste pleoape de ciment şi de
lemne. E un cmitir vertical. Şi e un cimitir
orizontal. Duhurile s-au desprins
de oasele descărnate. Şi s-au sedimentat
unele peste altele, în aer…
Atmosfera e grea de suflete.